A MURIT PRUTEANU

Martie 28, 2008

4b852d5cd97f0783797fd7e331901845.jpg

George Pruteanu (61 de ani), profesor universitar, lingvist, politician şi critic literar, s-a stins din viaţă aseară, la Spitalul „Sfântul Pantelimon” din Capitală, în urma unui infarct miocardic.

El a fost internat în urmă cu două zile, după ce a avut dureri mari în piept. „Suferise un infarct de proporţii mai mici. A insistat să îl externăm, dar la rugăminţile familiei şi ale medicilor, a rămas până la urmă în spital”, ne-a declarat Mircea Ungureanu, purtătorul de cuvânt al Spitalului
„Sf. Pantelimon”.

Deşi a fost ţinut sub tratament, pacientul a suferit un al doilea infarct. „De data aceasta a fost unul masiv. A fost resuscitat, însă fără succes. Cordul său nu a mai pornit, iar la ora 20.00 s-a constatat decesul”, a mai declarat Mircea Ungureanu.

Era cunoscut ca fiind un fumător înrăit, avea colesterolul crescut şi un ritm de viaţă trepidant.

CV

George-Mihail Pruteanu a fost profesor universitar, politician şi critic literar român.

Doctor în filosofie,Pruteanu şi-a început activitatea literară în 1972. A scris articole şi eseuri pentru revistele Convorbiri literare, Cronica, România literară, Contemporanul, iar după Revoluţia din 1989, a continuat să lucreze ca jurnalist şi critic literar pentru Expres, Evenimentul Zilei, Dilema.

Între anii 1995-1999, el a fost realizatorul emisiunii care l-a consacrat: „Doar o vorbă să-ţi mai spun”,devenită ulterior „Doar o vorbă săţ-i mai spun„, emisiune pentru care a primit de două ori Premiul APTR (Asociaţia Profesioniştilor de Televiziune din România) şi premiul “Media”“cinci minute de televiziune”.

În 1996 a fost ales ca senator de Constanţa al Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat în Senatul României, dar a demisionat în 1998. În 2000 a fost ales din nou în funcţia de senator de Bistriţa-Năsăud, din partea Partidului Social Democrat. În 2003, a demisionat din PSD şi s-a alăturat Partidului România Mare, candidând pentru Senat din partea Sucevei.

Pruteanu a introdus un proiect de lege în 1997, devenit cunoscut ca „Legea Pruteanu”, care cere ca toate textele publice în limbi străine să conţină şi traducerea în limba română. Legea (500/2004) a fost adoptată de parlament şi promulgată în 2004, într-o variantă modificată, care nu conţine sancţiunile prevăzute în proiectul iniţial.

Critic faţă de industria mediatică, de divertisment şi faţă de manele, George Pruteanu a militat public împotriva „gunoaielor” din industria de divertisment, referindu-se în special la programele de televiziune şi la manele.

George Pruteanu a decedat la 27 martie 2008 la Bucureşti, în urma unui infarct miocardic.

Dumnezeu sa-l odihneasca!

Urşii de talie mare

Martie 25, 2008

a7b99faa59d1e7e9eaa4bc154c38b390c5f96fdd.jpg

Ursul polar
“Regele Arcticii” e al treilea ca mărime în cadrul familiei sale, după ursul Kodiak din Alaska şi ursul de Kamchatka. Această specie relativ tânără provine din ursul brun siberian.Zonă de răspândire şi habitat
Urşii polari trăiesc în regiunile de coastă ale Arcticii – în SUA, Canada, Groenlanda, Norvegia şi Rusia. În principal vânează lângă malul mării, pe calotele de gheaţă de pe insulele arctice.

Aspect, înălţime şi greutate
Urşii polari sunt printre cei mai impresionanţi urşi. Masculii cântăresc aproximativ 500-600 de kilograme (uneori ajungând şi la 800) şi pot atinge o înălţime de până la trei metri şi jumătate, ridicaţi pe membrele posterioare. Cântăresc 300-400 de kilograme, femelele fiind mai mici şi mai uşoare. Gâtul ursului e relativ lung, iar urechile sale sunt mici şi rotunde.

Regimul alimentar
Iarna, urşii polari vânează foci inelate sau cu barbă, dar şi foci groenlandice, pui de morse, balene albe sau Beluga, peşti şi păsări marine de pe calota de gheaţă. Vara, când se mută pe uscat, mănâncă mamifere mici, păsări care-şi fac cuibul pe sol, ouă şi hoituri. Între mesele importante, se mulţumesc cu iarbă de mare, midii, iarbă, muşchi sau grăunţe. Anual, un urs polar străbate în medie 15.000 de kilometri în căutare de hrană. Trebuie să ucidă între 50 şi 75 de foci pe an, pentru a supravieţui.

Mod de viaţă
Urşii polari sunt singuratici şi străbat zone întinse. Dar e posibil să se întâlnească în faţa unui cadavru – pentru a se despărţi din nou după ce se satură.

În ciuda blănii călduroase şi a stratului de grăsime, începând cu septembrie sau octombrie, urşii polari hibernează până la opt luni pe an, într-o vizuină pe care şi-o sapă în zăpadă.

Deşi pare puţin probabil, având în vedere mărimea şi greutatea lor, urşii polari sunt înotători de excepţie şi se pot scufunda la mai mulţi metri adâncime. În apă, folosesc drept vâsle labele anterioare puternice, cu degete membranate.

Comportament social şi reproducere
Perioada de împerechere, în care masculii se luptă cu furie pentru femele, durează de la sfârşitul lui martie până la începutul lui iunie. Femelele urşilor polari ating maturitatea sexuală la 4-5 ani. De obicei dau naştere la doi pui în decembrie sau ianuarie, după o perioadă de gestaţie de aproximativ opt luni.

Caracteristici speciale
Viteza maximă a urşilor polari poate atinge 40 km/oră, nelăsând nici o şansă prăzii sau oamenilor. În consecinţă, e de preferat să ne ferim de urşii polari şi să nu-i atragem cu mirosul de hrană sau de gunoi.

Situaţia actuală
În sălbăticie, urşii polari au un singur duşman: omul. Oamenii au făcut ca populaţia de urşi să scadă până la o cotă alarmantă în anii ’50. Abia după introducerea restricţiilor de vânătoare şi a programelor de protecţie, numărul de exemplare a început din nou să crească. Se estimează că în prezent există între 22.000 şi 25.000 de urşi polari în aproximativ 20 de zone din jurul Polului Nord, iar 60 la sută dintre „regii Arcticii” trăiesc în Canada.

Sexul anal: o decizie… delicata

Martie 24, 2008

anal_1.jpgSe intampla aproape oricarei femei ca, la un moment dat, sa fie intrebata de iubitul ei daca vrea sa faca asa ceva. Oricare ar fi decizia, totul trebuie facut protejat.

Ce anume face sexul anal sa fie privit atat de stanjenitor? Oamenii pretind ca nu practica asa ceva atunci cand de fapt fac. Sexul anal este ultimul act sexual despre care ne e jena sa vorbim.

Nu este o atitudine sanatoasa sa te simti stanjenita cu privire la acest subiect deoarece multi barbati doresc sa faca asa ceva, multor femei li se cere asa ceva sau sunt intrebate daca vor si ambele sexe doresc uneori asta, indiferent de orientarea sexuala.

Deci, de unde vine intraga jena cu privire la acest subiect? Poate pentru ca sexul anal contravine practicilor obisnuite si acceptate de societate sau deoarece, pentru multe femei, o astfel de practica este inoportuna si dureroasa, din pricina unui iubit mult prea excitat si incantat de idee?

Cu iubitul potrivit, la timpul potrivit si cu destul de mult timp pentru a va juca inainte, sexul anal poate fi o optiune pentru multe cupluri. Poate fi generator de orgasm si de emotii intense si, ca si cel oral, are o intimitate speciala. Mai mult decat orice alt fel de act sexual, cere un anumit grad de incredere de ambele parti.

Daca partenerul tau cere asa ceva, stai ferma pe pozitii daca nu doresti. Vechiul „santaj” – „Daca ma iubesti, fa asa ceva pentru mine” – nu este in nici un caz o tehnica de persuarsiune prea stralucita si, sincera sa fii, te-ar determina cu atat mai mult sa refuzi, nu? Sexul anal poate fi dureros si traumatizant daca tu nu esti convinsa ca vrei sa il practici.

Doar pentru ca nu vrei, nu inseamna ca esti frigida sau conservatoare. Sexul anal nu este pentru toata lumea. Daca partenerul tau doreste asa ceva, insa pe tine te sperie cu adevarat, nu te simti inadaptata. Gasiti altceva care sa va faca viata sexuala mai… picanta, ceva nou, ce nu ati mai incercat pana acum, cum ar fi o noua pozitie.

Sex protejat

Pielea din exteriorul si interiorul rectului este foarte delicata si mai sensibila la iritatii sau rani decat peretii vaginului. Pentru o penetrare cu degetul, partenerul ar trebui sa poarte manusi din latex, la care adauga mult lubrifiant.

Prezervativele sunt esentiale pentru prevenirea bolilor in timpul sexului anal. Este mult mai usor sa se transmita infectii, deoarece aceesul catre sange este direct. Daca folosesti o jucarie sexuala pentru penetrare, aplica un prezervativ si indeajuns lubrifiant.

Nu folosi prezervative cu striatii, deoarece pot irita tesutul rectal.

Lubrifierea este esentiala. Daca nu ai un lubrifiant special din comert, poti folosi crema pe baza de apa.

Pregatirea

Persoanele care fac asa ceva de mai mult timp prefera sa faca o clisma cu doua ore inainte. Alegerea iti apartine. Insa curatenia este regula de baza pentru jocul in zona. De asemenea, unghiile trebuie sa fie taiate scurt si pilite.

Clismele nu trebuie facute prea des, deoarece pot dauna rectului si pot fi cauze ale colitelor.

anal2.jpg

Respira adanc si… porneste la drum

Totul trebuie sa se petreaca incet si cat mai gentil. Incepe prin mici jocuri in jurul zonei anale. Stimularea clitorisului in timpul sexului anal este o conditie, altfel „intratul” ar putea fi cam „rece” si deci dureros.

Comunicarea este, de asemenea, de baza, pentru a sti fiecare miscare, astfel incat sa nu fii luata prin surprindere.

Relaxeaza-te. De ajutor este sa respiri adanc si sa nu iti tensionezi zona. Altfel, risti sa te doara si chiar sa te ranesti.

Nu fi timida! Spune partenerului tau ce iti doresti.

O data ce te-ai relaxat, aplica-ti niste lubrifiant pe anus si gaseste-ti o pozitie cat mai confortabila. Toate pozitiile pe care le practici in cazul sexului vaginal pot fi potrivite si acum. Fie ca stai cu picioarele pe umerii partenerului sau in pozitia lingurita, pe lateral sau stai deasupra, pentru a avea un control mai mare, totul depinde de tine.

Ia-o usor si evita miscarile bruste, mai ales la inceput.

Asigura-te ca prezervativul ramane acolo unde trebuie.

Daca simti o nevoie acuta de a merge la toaleta, fugi! Este ceva normal.

Mituri cu privire la sexul anal

Practicarea regulata a sexului anal nu inseamna ca la un moment dat iti vei pierde capacitatea de a-ti controla muschii si deci deminitatea. Muschii perineului se afla in zona dintre anus si organele genitale externe si se pot face exercitii pentru mentinerea lor in forma.

Regula de aur este dorinta: fa sex anal daca doar daca vrei asa ceva cu adevarat.

HEMOROIZI

Martie 24, 2008

Termenul de „hemoroizi” provine din greaca veche (haima = sange si thoos = scurgere) si deci s-ar traduce prin „hemoragie„, fiind legat de simptomul cel mai pregnant al acestei afectiuni.

Desi afectiunea este cunoscuta din timpuri stravechi (Hippocrate, Celse, Äeticus, practicau cura hemoroizilor prin cauterizare sau ligaturi), exista inca multe controverse in ceea ce priveste aceasta boala.

Ce sunt hemoroizii ?

Clasic, hemoroizii au fost definiti ca dilatatii de tip varicos (asemanator cu varicele membrelor inferioare) ale venelor anorectale; astazi se considera ca existenta acestor dilatatii venoase anale (mai ales ale plexului hemoroidal intern) este un fenomen morfologic normal, aceste dilatatii venoase existand in mod constant, la toti oamenii, ele constituind „hemoroizii fiziologici” care au un rol esential in etanseizarea inchiderii orificiului si a canalului anal si deci in asigurarea continentei de finete a gazelor.

De ce apare boala la nivelul lor ?

Se considera ca aceste dilatatii hemoroidale anatomic normale devin entitati patologice (adica boala), numai atunci cand se manifesta clinic prin semne, simptome sau complicatii, fenomene care apar ca o consecinta a actiunii asupra lor a unor factori patogeni (care determina aparitia bolii), factori patogeni care pot fi functionali, infectiosi, dismetabolici sau disendocrini.

In aceasta acceptiune se afirma ca, sub influenta acestor factori patogeni diversi, se produce o alterare a structurii si a troficitatii peretelui venelor hemoroidale, ceea ce are ca si consecinta transformarea dilatatiilor venoase normale (fiziologice) in dilatatii patologice (adica bolnave), ca numar, calibru, confluente.

Ca urmare, apar perturbari in circulatia sanguina locala, in principal staza (stagnarea sangelui), care pe de o parte agraveaza in mod secundar leziunile peretelui venos, accentuand dilatatiile, iar pe de alta parte favorizeaza sangerarile si trombozele (inchegarea sangelui stagnant), ceea ce determina aparitia semnelor si a complicatiilor bolii hemoroidale (sangerare, prolaps, scurgeri, etc.).

Cum apar hemoroizii ?

Dilatatiile fiziologice (normale) hemoroidale interne sunt fixate si mentinute in pozitia lor normala (la 3-4 cm. in interiorul canalului anal) printr-un tesut musculo-fibro-elastic care are tendinta sa degenereze cu varsta. Aceasta tendinta a putut fi observata incepand chiar cu a treia decada de varsta (dupa 30 de ani). Aceasta deteriorare a tesutului de sustinere conduce la o laxitate (mobilitate) anormala a mijloacelor principale de fixare a hemoroizilor, care nu vor mai fi astfel atasati straturilor profunde ale canalului anal.

Hemoroizii se pot astfel „misca” atunci cand presiunea intrarectala tinde sa creasca (constipatie, defecatie dificila). In punctul maxim tesutul de fixare se rupe, astfel incat hemoroizii interni vor fi permanent prolabati („cazuti”) la nivelul canalului anal.

Prolapsul este, de fapt, unul dintre simptomele caracteristice afectiunii. Secundar, prolapsul determina distensia componentei vasculare, contribuind la cresterea in dimensiuni a hemoroizilor.

In final, mobilizarea si distensia produc fragilizarea mucoasei care acopera plexul hemoroidal intern, aceasta putandu-se rupe usor, mai ales in cazul constipatiei, determinand astfel aparitia sangerarilor. Cel de-al doilea simptom al hemoroizilor il constituie de fapt tocmai sangerarea.

Determinarea genetica („mostenirea” ereditara) a deteriorarii tesuturilor de suport ale hemoroizilor interni poate constitui o explicatie plauzibila a incidentei crescute a hemoroizilor in unele familii.

De ce simptomele apar intermitent ?

Evolutia naturala a bolii hemoroidale cuprinde perioade intermitente de „liniste” si perioade in care simptomatologia caracteristica este prezenta. Nu exista o corelatie exacta intre marimea hemoroizilor si manifestarea lor clinica, mase hemoroidale largi putand evolua fara nici un simptom, iar mici hemoroizi putand fi responsabili de sangerari importante si disconfort.

Exacerbarea ocazionala a mecanismelor fiziopatologice (constipatia, abuzul de condimente si alcool, etc.) si vasculare care determina intermitenta manifestarilor din boala hemoroidala pot fi explicate prin supraadaugarea fenomenelor inflamatorii care sunt de obicei asociate cu manifestarile acute ale bolii. Aceste fenomene inflamatorii produc cortegiul simptomatic cunoscut (durere, edem, sangerare), determinand pacientul sa se prezinte la medic.

Diversii factori favorizanti care actioneaza intamplator si in cantitati variabile determina aparitia intermitenta a simptomatologiei obisnuite, sau exacerbari acute, ocazionale, de tipul crizelor hemoroidale.

Evolutie si complicatii

Evolutiv, hemoroizii interni parcurg in timp o serie de stadii evolutive, denumite grade ale bolii hemoroidale si numerotate de la 1 la 4, si anume:

  • gradul 1 – hemoroizi neprocidenti
  • gradul 2 – hemoroizi procidenti dupa defecatie, dar reductubili spontan
  • gradul 3 – hemoroizi procidenti, exteriorizabili cu ocazia oricarui efort (defecatie, tuse, stranut, etc.), dar reductibili numai manual
  • hemoroizi interni procidenti, ireductibili (nici macar manual)

Complicatiile bolii hemoroidale au fost clasificate in complicatii dureroase, complicatii hemoragice, complicatii supurative si complicatii diverse (de tipul polipilor sau pseudopolipilor hemoroidali).

CANCERUL PULMONAR

Martie 24, 2008

aboutcancer_lung_ro.jpgCancerul pulmonar constă în creşterea necontrolată a celulelor anormale în unul sau ambii plămâni.

Ulterior se formează aglomerările de celule canceroase (tumorile) care împiedică funcţionarea normală a plămânului şi în final îl distrug.

Tipurile de cancer pulmonar

Cele două tipuri principale de cancer pulmonar sunt: cancerul non-microcelular (80% din cazuri) şi tipul cu celule mici (20%). Denumirile se referă la tipul celulelor care alcătuiesc tumora şi nu la dimensiunea tumorală.

Cancerul pulmonar fără celulă mică

Este clasificat în trei subtipuri:

  1. Adenocarcinoame localizate în glandele mucoase.
  2. Carcinomul scuamos sau epidermoid localizat în tubii bronşici.
  3. Carcinomul cu celule mari aflat aproape de suprafaţa pulmonară.

aboutcancer_lung01.jpg

Aproape întotdeauna cancerul pulmonar începe într-un plămân şi dacă nu este tratat poate disemina la nivelul ganglionilor limfatici şi în alte ţesuturi din torace (inclusiv plămânul opus). De asemenea, cancerul pulmonar poate metastaza în oase, creier, ficat sau alte organe.

Cancerul cu celule mici

Este mai agresiv ,creşte şi diseminează rapid. Există două stadii ale bolii: limitat şi extensiv. De cele mai multe ori la momentul diagnosticului există deja metastaze.

Statistici:

  • Aproximativ 339.000 de cazuri noi au fost diagnosticate în 2001, reprezentând 26% din totalitatea noilor cazuri de cancer.
  • Aproximativ 314.000 de români vor muri de cancer pulmonar în 2002, reprezentând 56% din totalitatea deceselor prin cancer.
  • Cancerul bronho-pulmonar se situează pe locul doi după cel de prostată la bărbaţi şi cel de sân la femei. Ca mortalitate ocupă primul loc la ambele sexe.
  • Anual cancerul pulmonar determină moartea mai multor bărbaţi şi femei decât cancerul de prostată şi de sân sau colorectal.
  • între 1960 şi 1990 decesele prin cancer pulmonar în rândul femeilor au crescut cu aproximativ 40%.

aboutcancer_lung.jpg

Simptomatologie

O lungă perioadă de timp boala nu are nici o manifestare,diagnosticul fiind întâmplător.

Semnele şi simptomele cancerului pulmonar sunt iniţial nespecifice şi adesea sunt confundate cu ale unor afecţiuni mai puţin grave.

Manifestări respiratoriii

  • Dispnee (dificultate la respiraţie).
  • Modificarea caracteristicilor tusei la un fumător
  • Persistenţa tusei la un nefumător.
  • Durerea toracică
  • Modificarea sputei (culoare, cantitate)
  • Prezenţa sângelui în spută
  • Wheezing (respiraţie şuierătoar e)
  • Infecţii respiratorii repetate, greu tratabile.Alte semne şi simptome ale cancerului pulmonar pot să nu fie de origine respiratorie
  • Oboseala
  • Pierderea apetitului
  • Tulburări de echilibru, de vedere, ale memoriei.
  • Scădere ponderală nejustificată.
  • Febră
    De asemenea, pot exista semne şi simptome determinate de diseminarea bolii în alte zone ale organismului. În funcţie de organele afectate, acestea pot include cefalee, slăbiciune generală, durere, fracturi osoase, sângerări sau cheaguri de sânge.

Diagnosticul cancerului pulmonar

Diagnosticarea precoce a cancerului pulmonar este capitală pentru îmbunătăţirea şanselor de supravieţuire. Se folosesc o serie de teste, de la simplul examen clinic la metode imagistice sofisticate:

Examenul clinic – este important pentru evidenţierea semnelor de boală. Examenul toracelui (inspecţie, palpare, percuţie,

Radiografia toracică este cea mai simplă metodă ce poate ridica suspiciunea de cancer pulmonar.

Bronhoscopia reprezintă vizualizarea corectă a arborelui bronşic şi recoltarea de ţesut pentru examenul anatomo-patologic(biopsie)

Examenul citologic din spută, aspirat, lavaj sau brosaj sau examanul anatomo-patologic al materialului tisular sunt metodele care pun diagnosticul de certitudine(prezenţa celulelor canceroase)

Tomografia computerizată (TC) este metoda prin care se precizează stadiul bolii, de care depinde conduita terapeutică.

Rezonanta Magnetica Nucleara RMN este similară TC cu excepţia că foloseşte un câmp magnetic în locul razelor X pentru a crea imaginea structurilor analizate.

Tomografia cu emisie de pozitroni (PET-scan) este o metodă nouă, sofisticată, cu unele avantaje faţă de TC sau RMN.

aboutcancer_lung02ro.jpg

Tratament

Noile opţiuni terapeutice au crescut semnificativ ratele de supravieţuire de-a lungul ultimilor decade. Există trei modalităţi principale de tratament:

Chirurgia: operaţia de îndepărtare a tumorii (şi a ţesutului înconjurător, a unei părţi din pulmon sau a întregului pulmon).

Chimioterapia: Tratamentul cu droguri anticanceroase pentru micşorarea sau distrugerea tumorii.

Radioterapia: tratamentul ce foloseşte radiaţii ionizante(raze X, radium, neutroni) ţintit pe volumul tumoral..

aboutcancer_lung00.jpg

Factorii de risc:

  • Fumatul
  • Expunerea la anumite substanţe industriale, precum arsenic, radon, azbest, nichel, crom
  • Unele substanţe chimice organice: hidrocarburi aromatice policiclice
  • Expunerea la radiaţii din surse ocupaţionale, medicale sau de mediu
  • Poluarea aerului
  • Boli pulmonare cronice

 medicaladvice_ro.jpg

BRONSITA

Martie 24, 2008
 GENERALITATI

Bronsita reprezinta inflamatia cailor aeriene ce duc aerul la plamani (bronhiile terminale). Inflamatia la acest nivel produce edem (cresterea volumului) si se produce mucus (sputa). Edemul si sputa favorizeaza tusea si astfel respiratia devine dificila. Sunt doua tipuri de bronsita: – bronsita acuta, care se instaleaza rapid si se vindeca in 2-3 saptamani; apare la persoanele fara alte boli; majoritatea persoanelor care fac bronsita acuta nu necesita tratament – bronsita cronica, cu recurente frecvente, cu manifestari de lunga durata; apare de obicei la persoanele fumatoare. Tuse productiva (cu sputa) timp de 3 luni pentru cel putin 2 ani la rand sugereaza bronsita cronica. Bronsita cronica este o forma de boala pulmonara obstructiva. Bronsita acuta afecteaza atat adultii cat si copii.

CAUZE

Bronsita acuta este cauzata de cele mai multe ori de un virus. Apare frecvent in perioadele de iarna, de obicei dupa un episod de raceala sau gripa produsa de unul din virusurile: coronavirus, adenovirus sau rhinovirus. Virusul respirator sincitial poate determina bronsita acuta in special la persoanele invarsta (peste 65 de ani). In 10% din cazuri bronsita acuta este determinata de bacterii. Bronsita acuta poate fi de asemenea cauzata de expunerea la fum, chimicale, aer poluat, substante ce irita mucoasa respiratorie sau de aspirarea (inhalarea involuntara) de alimente, voma sau mucus.

TRANSMITERE

Bronsita acuta se raspandeste prin picaturi de saliva infectate sau mucus cu incarcatura virala, eliminate prin stranut sau tuse, care ajung in aer si vor fi inhalate sau ajung pe obiecte. O persoana se poate infecta prin inhalarea de particule virale, bacteriene sau prin atingerea unui obiect infectat si apoi atingerea nasului, ochilor sau gurii.

 SIMPTOME

Simptomele de bronsita acuta apar de obicei la 3-4 zile dupa o infectie de tract respirator superior, de exemplu gripa sau raceala. Simptomele sunt: – tusea, poate fi principalul simptom: aceasta poate fi seaca (uscata, fara sputa) in primele zile, iar mai apoi devine productiva (elimina sputa); sputa poate fi de culoare galbena, verde sau poate fi transparenta; in unele cazuri pot aparea striuri de sange (mici fire de sange in sputa) – febra moderata, de obicei in jur de 38°C (o febra inalta poate indica pneumonie) – senzatie generala de astenie – senzatie de arsura, constrictie, durere surda in piept inrautatite de inspirul profund si tuse – wheezing (zgomot suierator) – senzatie de lipsa de aer. La majoritatea persoanelor simptomele se remit in 2-3 saptamani. Totusi la 20% tusea dureaza pana la 4 saptamani. De cele mai multe ori este greu de deosebit o bronsita acuta de cauza bacteriana de una virala, iar alte boli, ca de exemplu pneumonia sau astmul, pot avea simptome asemanatoare cu bronsita. Datorita faptului ca pneumonia este o boala grava, este necesar sa se faca diferentierea de bronsita, iar unul dintre semnele ce le deosebesc este febra inalta din pneumonie.

MECANISM FIZIOPATOGENIC

Bronsita acuta este inflamatia cailor care duc aerul la plamani (bronhiilor). Inflamatia este urmarea unei infectii pornita de la nivelul tractului respirator superior, ca raceala sau gripa. Infectia se extinde de la nivelul nasului, gurii si gatului, la bronhii, unde va produce edem si cresterea secretiei de mucus. In primele zile tusea este seaca, iar mai apoi pe masura ce creste secretia de mucus, tusea devine productiva. Edemul la nivelul bronhiilor si cantitatea crescuta de mucus ingreuneaza respiratia. Vindecarea depinde de mai multi factori printre care: – varsta si starea de sanatate; – microbul care a produs infectia (bronsita acuta virala este de cele mai multe ori mai putin severa decat cea produsa de bacterii); – fumatul.

COMPLICATII

Majoritatea persoanelor nu dezvolta complicatii. In cazul in care acestea apar ele pot fi: – pneumonia: atunci cand simptomele se modifica (oboseala marcata, febra inalta, durere in piept, respiratie ingreunata) este semn ca s-a instalat pneumonia; – recurenta bronsitei: aceste recurente apar de obicei la persoanele fumatoare, la cei cu imunitatea scazuta (bolnavii de SIDA, fibroza chistica sau cancer). Bronsita acuta poate de asemenea sa determine distrugeri ale peretilor bronhiilor (bronsiectazii). La persoanele care au boli respiratorii cronice, ca astm, bronsita acuta poate determina inrautatirea tusei si a wheezing-ului. Copiii si pesoanele invarsta au risc mai mare de dezvoltare a complicatiilor.Copiii cu episoade repetate de bronsita acuta se investigeaza suplimentar pentru existenta de corpuri straine in caile aeriene sau alte probleme ale tractului respirator ca: – fibroza chistica, o boala genetica ce este caracterizata prin prezenta de mucus gros in caile aeriene; – bronsiectazii, o boala in care caile aeriene sunt afectate (acestea sunt largite si se infecteaza frecvent); – alergii, reactii ale sistemului imun la substante prezente in mod obisnuit in atmosfera; simptomele includ tuse si respiratie ingreunata (rinita alergica este o manifestare frecventa a alergiilor); – sinuzita, o infectie a mucoaselor care acopera nasul si sinusurile faciale, se manifesta prin: durere la apasarea sinusurilor si tuse productiva; – amigdalita, inflamatia amigdalelor, mici formatiuni aflate in partea posterioara a nasului si gatului.

COMPLICATII

Majoritatea persoanelor nu dezvolta complicatii. In cazul in care acestea apar ele pot fi: – pneumonia: atunci cand simptomele se modifica (oboseala marcata, febra inalta, durere in piept, respiratie ingreunata) este semn ca s-a instalat pneumonia; – recurenta bronsitei: aceste recurente apar de obicei la persoanele fumatoare, la cei cu imunitatea scazuta (bolnavii de SIDA, fibroza chistica sau cancer). Bronsita acuta poate de asemenea sa determine distrugeri ale peretilor bronhiilor (bronsiectazii). La persoanele care au boli respiratorii cronice, ca astm, bronsita acuta poate determina inrautatirea tusei si a wheezing-ului. Copiii si pesoanele invarsta au risc mai mare de dezvoltare a complicatiilor.Copiii cu episoade repetate de bronsita acuta se investigeaza suplimentar pentru existenta de corpuri straine in caile aeriene sau alte probleme ale tractului respirator ca: – fibroza chistica, o boala genetica ce este caracterizata prin prezenta de mucus gros in caile aeriene; – bronsiectazii, o boala in care caile aeriene sunt afectate (acestea sunt largite si se infecteaza frecvent); – alergii, reactii ale sistemului imun la substante prezente in mod obisnuit in atmosfera; simptomele includ tuse si respiratie ingreunata (rinita alergica este o manifestare frecventa a alergiilor); – sinuzita, o infectie a mucoaselor care acopera nasul si sinusurile faciale, se manifesta prin: durere la apasarea sinusurilor si tuse productiva; – amigdalita, inflamatia amigdalelor, mici formatiuni aflate in partea posterioara a nasului si gatului.

CONSULT DE SPECIALITATE

Se apeleaza la medici: – cand apar durerile, senzatiile de apasare la nivelul toracelui sau cand apar dificultati de respiratie; – cand se elimina cantitati mari de sange; – cand se inteteste wheezing-ul sau apare dificultatea in respiratie, chiar si in repaus; – cand sputa este de culoare galbena sau verde, cand tusea productiva tine mai mult de 2 zile, si se insoteste de febra 38°C sau mai mult; – cand apar simptomele de bronsita acuta la o persoana cunoscuta cu boala cronica pulmonara; – cand tusea se insoteste de voma, sau dureaza mai mult de 4 saptamani; – cand nu se observa nici o modificare dupa un tratament de 14 zile.

MEDICI SPECIALISTI RECOMANDATI

Bronsita acuta poate fi diagnosticata si tratata de: – medicul de familie; – medicul generalist; – medicul pediatru; – medicul de medicina interna. In cazul in care apar complicatiile sau cand sunt episoade repetate de bronsita acuta bacteriana, este indicat consultul unui pneumolog.

INVESTIGATII

Nu se fac investigatii de laborator de rutina pentru diagnosticarea bronsitei acute. Diagnosticul se pune pe baza istoricului, a simptomatologiei si a examenului fizic. In cazul in care bronsita este produsa de virusuri, nu sunt indicate teste de laborator. In cazul in care se banuieste o infectie bacteriana, este necesara efectuarea de culturi si de antibiograma (teste pentru stabilirea antibioticului eficient). Teste suplimentare sunt necesare la copii sau la persoanele cu varsta peste 65 de ani. De asemenea se recomanda investigatii suplimentare in cazul in care: – bronsita acuta nu se remite in 2-3 saptamani – se suspecteaza pneumonia, tuberculoza sau insuficienta cardiaca – sistemul imunitar este deficient (persoanele cu imunitate scazuta sunt mai predispuse la dezvoltarea complicatiilor) – prezenta de boli respiratorii cronice: astm sau boala obstructiva cronica – simptomele nu se remit in urma tratamentului cu antibiotice sau cand este nevoie de spitalizare – cand pulsul este mai mare de 100 batai pe minut, frecventa respiratorie este mai mare de 24 respiratii pe minut, iar temperatura este mai mare de 38°C – cand se suspecteaza o infectie bacteriana a tractului respirator superior – cand se suspecteaza sindromul respirator sincitial, o boala respiratorie cu simptome asemanatoare cu pneumonia. Investigatiile posibile sunt: – radiografia toraco-pulmonara (la persoanele cu bronsita acuta nu se observa modificari pe radiografie) – culturi bacteriene colorate Gram (coloratie pentru a pune in evidenta anumite bacterii la microscop) si antibiograma; aceste teste determina tipul agentului microbian si tipul de antibiotic la care acesta este sensibil – alte teste: sumar de urina si nivelul oxigenului in sange (aceste teste identifica bacteria sau virusul si indica gradul de afectare a functiei pulmonare).

EXPECTATIVA VIGILENTA

Expectativa reprezinta perioada de timp in care sunt observate simptomele si nu se intervine terapeutic. Se indica de obicei expectativa la pacientii care nu au alta boala asociata.

TRATAMENT

Se indica tratamentul medicamentos in cazul in care: – tusea este productiva, iar mucusul este de culoare galbena sau verde si are consistenta crescuta – respiratia este dificila – durere la nivelul pieptului – febra persistenta. Terapia bronsitei acute la persoanele fara alte boli asociate include mijloace de a scadea frecventa tusei, scaderea febrei si a durerii. Antibioticele nu sunt de obicei indicate. In cazul pacientilor cu alte boli asociate ca: astm, boala pulmonara obstructiva cronica, insuficienta cardiaca, tratamentul este mai elaborat. Majoritatea cazurilor de bronsita acuta se vindeca in 2-3 saptamani si tratamentul la domiciliu este singurul indicat. Tratament ambulator (la domiciliu) Acest tratament include: – ameliorarea tusei prin administrarea de lichide, dropsuri pentru tuse si evitarea expunerii la agenti iritanti; de asemenea se pot administra antitusive, care duc la oprirea tusei sau expectorante care fluidifica secretiile si fac eliminarea lor mai usoara – evitarea cafelei si a alcoolului deoarece acestea favorizeaza deshidratarea – incetarea fumatului sau a expunerii la fum de tigara – repaus, odihna pentru a permite organismului sa elimine infectia – administrarea de acetaminofen (paracetamol), ibuprofen sau aspirina pentru a diminua simptomele (nu se administreaza aspirina sub varsta de 20 de ani) – umidifierea atmosferei din camera (caldura si umiditatea fluidizeaza mucusul si il fac mai usor de eliminat) – inhalarea de beta2-agonisti, care vor dilata caile aeriene si vor diminua wheezing-ul si tusea; acesti compusi poata avea efecte adverse ca tremor si agitatie – antibioterapia, la persoanele cu risc crecut de dezvoltare a complicatiilor; de asemenea antibioticele pot fi administrate la persoanele la care beta2-agonistii nu au avut efect. La majoritatea pacientilor cu tratament la domiciliu, administrarea de antibiotice nu este necesara, deoarece majoritatea cazurilor de bronsita acuta sunt produse de virusuri, iar antibioticele nu au efect pe virusuri. Administrarea de antibiotice fara scop poate determina efecte adverse ale acestora sau aparitia rezistentei anumitor bacterii la acel antibiotic. Rezistenta odata formata va face ca la o alta administrare a antibioticului acesta sa fie mai putin eficient. In cazul prescrierii de antibiotice trebuiesc administrate toate pastilele prescrise, chiar daca simptomele se amelioreaza. In cazul in care nu se administreaza toata reteta este posibil sa ramana microbi restanti.Alte tratamente Corticoterapia poate fi indicata pentru a diminua dificultatea respiratiei, frecventei wheezing-ului sau a acceselor de tuse, in cazul pacientilor cu astm sau boala pulmonara obstructiva cronica. Pacientii care dezvolta complicatii necesita tratament diferit.

TRATAMENT

Se indica tratamentul medicamentos in cazul in care: – tusea este productiva, iar mucusul este de culoare galbena sau verde si are consistenta crescuta – respiratia este dificila – durere la nivelul pieptului – febra persistenta. Terapia bronsitei acute la persoanele fara alte boli asociate include mijloace de a scadea frecventa tusei, scaderea febrei si a durerii. Antibioticele nu sunt de obicei indicate. In cazul pacientilor cu alte boli asociate ca: astm, boala pulmonara obstructiva cronica, insuficienta cardiaca, tratamentul este mai elaborat. Majoritatea cazurilor de bronsita acuta se vindeca in 2-3 saptamani si tratamentul la domiciliu este singurul indicat. Tratament ambulator (la domiciliu) Acest tratament include: – ameliorarea tusei prin administrarea de lichide, dropsuri pentru tuse si evitarea expunerii la agenti iritanti; de asemenea se pot administra antitusive, care duc la oprirea tusei sau expectorante care fluidifica secretiile si fac eliminarea lor mai usoara – evitarea cafelei si a alcoolului deoarece acestea favorizeaza deshidratarea – incetarea fumatului sau a expunerii la fum de tigara – repaus, odihna pentru a permite organismului sa elimine infectia – administrarea de acetaminofen (paracetamol), ibuprofen sau aspirina pentru a diminua simptomele (nu se administreaza aspirina sub varsta de 20 de ani) – umidifierea atmosferei din camera (caldura si umiditatea fluidizeaza mucusul si il fac mai usor de eliminat) – inhalarea de beta2-agonisti, care vor dilata caile aeriene si vor diminua wheezing-ul si tusea; acesti compusi poata avea efecte adverse ca tremor si agitatie – antibioterapia, la persoanele cu risc crecut de dezvoltare a complicatiilor; de asemenea antibioticele pot fi administrate la persoanele la care beta2-agonistii nu au avut efect. La majoritatea pacientilor cu tratament la domiciliu, administrarea de antibiotice nu este necesara, deoarece majoritatea cazurilor de bronsita acuta sunt produse de virusuri, iar antibioticele nu au efect pe virusuri. Administrarea de antibiotice fara scop poate determina efecte adverse ale acestora sau aparitia rezistentei anumitor bacterii la acel antibiotic. Rezistenta odata formata va face ca la o alta administrare a antibioticului acesta sa fie mai putin eficient. In cazul prescrierii de antibiotice trebuiesc administrate toate pastilele prescrise, chiar daca simptomele se amelioreaza. In cazul in care nu se administreaza toata reteta este posibil sa ramana microbi restanti.Alte tratamente Corticoterapia poate fi indicata pentru a diminua dificultatea respiratiei, frecventei wheezing-ului sau a acceselor de tuse, in cazul pacientilor cu astm sau boala pulmonara obstructiva cronica. Pacientii care dezvolta complicatii necesita tratament diferit.

 

AMIGDALITA – INFLAMATIA AMIGDALELOR

Martie 24, 2008

GENERALITATI

Amigdalita este o infectie sau inflamatie a amigdalelor palatine. Amigdalele sunt mase de tesut limfatic situate de o parte si de alta a gatului, deasupra si in spatele limbii, facand parte din sistemul imun al organismului.

CAUZE

Principalele cauze de amigdalite sunt cele virale si bacteriene. Bacteria cel mai des implicata in producerea amigdalitelor este streptococul beta-hemolitic grup A (SBHGA), care produce de asemenea si angina streptococica.
Alte cauze de amigdalite, rar intalnite la persoanele cu un sistem imunitar sanatos, pot fi cele parazitare si fungice.
Cu toate ca nu exista o dovada clara care sa indice o implicare a fumului de tigara in producerea amigdalitelor, s-a constatat o incidenta crescuta a amigdalectomiilor, procedeu chirurgical de indepartare a amigdalelor palatine, la copiii expusi fumului de tigara.

FACTORI DE RISC

Principalul factor de risc pentru amigdalite este contactul apropiat cu o persoana infectata. Picaturi contagioase ce contin agenti patogeni ajung in aer atunci cand o persoana infectata respira, tuseste sau stranuta; infectia apare prin inspirarea aerului ce contine aceste particule infectante. Infectia poate aparea de asemenea in cazul in care agentii patogeni ajung pe piele sau obiecte care vin in contact cu gura, nasul, ochii sau alte membrane mucoase.
Obstructia nazala determina aparitia unei respiratii de tip oral, fapt ce creste riscul de amigdalita.
Cu toate ca nu exista o dovada clara care sa indice o implicare a fumului de tigara in producerea amigdalitelor, s-a constatat o incidenta crescuta a amigdalectomiilor, procedeu chirurgical de indepartare a amigdalelor palatine, la copiii expusi fumului de tigara.

 MOD DE TRANSMITERE

Amigdalita este contagioasa la contactul apropiat cu o persoana infectata. Picaturi contagioase ce contin agenti patogeni ajung in aer atunci cand o persoana infectata respira, tuseste sau stranuta; infectia apare prin inspirarea aerului ce contine aceste particule infectante. Infectia poate aparea de asemenea in cazul in care agentii patogeni ajung pe piele sau obiecte care vin in contact cu gura, nasul, ochii sau alte membrane mucoase. Simptomele debuteaza de obicei dupa 2-5 zile de la expunerea fata de agentul infectant.
Amigdalita de cauza streptococica este contagioasa inca din primele faze ale bolii si fara instituirea unui tratament poate ramane asa timp de doua saptamani. Tratamentul antibiotic scurteaza perioada de contagiozitate, o persoana infectata nefiind contagioasa dupa instituirea unui tratament de cel putin 24-48 ore.

SIMPTOME

Principalul simptom al amigdalitelor este prezenta gatului inflamat si dureros la care sa mai adauga alte simptome aditionale. Pot sa fie prezente toate sau cateva din urmatoarele simptome: febra, respiratie urat mirositoare, congestie nazala si guturai, noduli limfatici imflamati, amigdale rosii si inflamate acoperite total sau partial cu puroi, dificultati la inghitire, cefalee (dureri de cap), dureri abdominale, suprafete sangerande pe suprafata amigdalelor, prezenta culturilor bacteriene pe suprafata amigdalelor.
Cand inflamatia gatului este insotita de simptome de tip gripal ca si congestia nazala (aflux excesiv de sange la nivelul nasului), catar (secretii apoase nazale) nazal, stranut si tuse, etiologia este cel mai probabil virala. Infectia virala a amigdalelor se vindeca de obicei fara tratament in aproximativ doua saptamani.
Inflamatia gatului acompaniata de febra peste 38,3 °C, brusc instalata (febra usoara sau subfebrilitatile pot indica o infectie virala) si cresterea in volum a nodulilor limfatici, indica de obicei o infectie bacteriana. Prezenta acestor simptome impune consultul medical de specialitate pentru stabilirea diagnosticului, deoarece exista riscul infectiei faringiene streptococice. Cu toate ca angina streptococica este vindecabila de obicei fara tratament, o infectie streptococica netratata conduce la complicatii importante cum ar fi reumatismul articular acut (boala inflamatorie provocata de actiunea toxinelor streptococului beta hemolitic grup A, care provoaca o inflamatie a articulatiilor mari si a inimii).

 MECANISM FIZIOPATOLOGIC

Amigdalitele produse de virusi dureaza in mod normal intre patru si zece zile; infectia bacteriana dureaza putin mai mult. Daca simptomele includ inflamatia gatului, febra peste 38,3 °C si noduli limfatici inflamati, etiologia este cel mai probabil streptococica. Angina streptococica, diagnosticata prin consult medical de specialitate, impune urmarea unui tratament antibiotic.
In unele cazuri, amigdalitele se pot croniciza. Indepartarea chirurgicala a amigdalelor (amigdalectomia) poate fi recomandata pacientilor, tinand cont de trecutul lor de boala faringo-amigdaliana precum si de anamneza si examenul obiectiv.

CONSULT DE SPECIALITATE

Este necesar consultul medicului specialist in una din urmatoarele situatii:
– inflamatia gatului insotita de cel putin doua din urmatoarele semne de infectie bacteriana:
febra 38,3 °C sau mai inalta
– depozite alb-galbui pe suprafata amigdalelor
– amigdale sensibile si inflamate
– noduli limfatici cervicali (noduli prezenti in zona gatului) inflamati
– dureri abdominale si cefalee (dureri de cap)
durere severa
– dificultati severe la inghitit
– durere localizata numai pe o parte a gatului
amigdalita sau inflamatia gatului aparuta dupa contactul cu o persoana infectata
– prezenta a cel putin cinci episoade de amigdalita pe an desi tratamentul adecvat a fost aplicat
– persistenta respiratiei orale, a sforaitului sau a unei voci nazale, groase, ragusite
– semne de deshidratare precum uscarea gurii si a limbii si oligurie (prezenta unui volum urinar scazut).

 MEDICI SPECIALISTI RECOMANDATI

Urmatoarele categorii de medici specialisti pot evalua infectia amigdaliana prin efectuarea de teste rapide, culturi bacteriene sau prescrierea tratamentului antibiotic daca acesta este necesar:
– medicii pediatri
– medicii de familie
– medicii otolaringologi (medici O.R.L, care trateaza nasul, urechile, gatul)
– asistente medicale
– medicii rezidenti
– medicii internisti.
Daca se indica indepartarea chirurgicala a amigdalelor (amigdalectomia) medicul specialist recomandat este medicul otolaringolog (sau medicul O.R.L.-ist).

 EXPECTATIVA VIGILENTA

Expectativa vigilenta este perioada de timp in care pacientul impreuna cu medicul specialist urmaresc evolutia bolii fara a institui tratament medicamentos. Aceasta tactica este potrivita daca amigdalita apare insotita de simptome de tip gripal, de exemplu catarul (prezenta de secretii la nivelul nasului) nazal, congestia nazala, tusea si stranutul. Amigdalitele insotite de aceste simptome sunt cel mai adesea cauzate de virusuri. In cazul amigdalitelor de etiologie virala este preferat tratamentul ambulator (la domiciliu) cu toate ca lipsa oricarui tratament conduce la vindecare in aproximativ doua saptamani. In general, cu cat starea pacientului are mai multe similitudini cu gripa cu atat este mai putin probabil ca etiologia bolii sa fie streptococica.
Atitudinea de expectativa vigilenta nu este potrivita atunci cand amigdalitele se manifesta cu febra de 38,3 °C sau mai inalta sau sunt prezenti nodulii ganglionari inflamati la nivelul gatului (ganglioni cervicali). In cazul in care aceste simptome se asociaza, este necesar un consult medical de specialitate si instituirea promta a tratamentului antibiotic daca etiologia streptococica este evidentiata.

INVESTIGATII

Diagnosticul amigdalitei este rezultatul unui istoric personal al bolii, alaturi de examenul obiectiv al gatului. Un istoric exact al bolii este necesar pentru a determina caracterul recurent al bolii, fapt care poate afecta optiunea terapeutica.
In cazul in care simptomele sunt sugestive pentru angina streptococica, medicul specialist va confirma diagnosticul prin efectuarea unei culturi bacteriene.
Angina streptococica este confirmata in cazul in care sunt prezente trei sau patru din urmatoarele semne sau simptome:
febra
– depozite albe sau galbui pe suprafata amigdalelor (exudat amigdalian) sau in jurul lor
– noduli ganglionari inflamati sau sensibili la nivelul gatului
absenta tusei sau stranutului.
Daca este suspectata infectia streptococica, medicul specialist va confirma diagnosticul prin realizarea unui test rapid streptococic si/sau efectuarea unei culturi bacteriene. Ambele teste sunt usor de realizat in cadrul cabinetului medical iar avantajele si dezavantajele acestor proceduri sunt discutate impreuna cu pacientul, pentru a stabili metoda cea mai potrivita de diagnosticare.
In functie de rezultatul acestor teste se va initia sau nu tratamentul antibiotic. Rezultatul acestor investigatii impreuna cu un istoric personal si precis al bolii vor fi luate in considerare in decizia de indepartare chirurgicala a amigdalelor (amigdalectomie). Prezinta utilitate si testul pentru mononucleoza, in cazul in care virusul Ebstain-Barr, responsabil de etiopatogenia mononucleozei infectioase, este considerat a fi responsabil si de producerea amigdalitei.

TRATAMENT

Tratament – Generalitati

Amigdalitele, au cel mai frecvent o etiologie virala, avand o evolutie favorabila in lipsa tratamentului, infectia rezolvandu-se de la sine. In cazul in care etiologia amigdalitelor este streptococica este necesar instituirea tratamentului antibiotic. Sunt de remarcat semne si simptome ce evidentiaza aceasta etiologie (streptococica) cum ar fi semnele de deshidratare (uscaciunea gurii si a limbii) sau simptome ce indica o complicatie (dureri la nivelul urechii).

Amigdalitele de etiologie virala

Amigdalitele de cauza virala au o evolutie spontana, rezolvandu-se de la sine fara a fi necesar instituirea tratamentului antibiotic.
Virusul Ebstain-Barr, responsabil de producerea mononucleozei infectioase, este implicat si in etiopatogenia amigdalitelor a caror evolutie, in acest caz, este asemanatoare cu infectia produsa de bacterii, perioada de remitere fiind prelungita la cateva saptamani sau mai mult.
Tratamentul ambulator folosind gargara cu apa sarata, lichide calde si medicamente antialgice la copiii peste sase luni ajuta la ameliorarea disconfortului. Antialgicele cum sunt acetaminofenul si ibuprofenul, administrate la copii inlocuiesc de obicei aspirina. Nu este recomandata folosirea aspirinei inainte de varsta de 20 de ani datorita legaturii acesteia cu inducerea sindromului Reye. Administrarea acetaminofenului inaintea varstei de sase luni se va face numai la indicatia medicului specialist. Multe dintre medicamentele administrate fara prescriptie medicala cum ar fi antisepticele orale, decongestivele nazale sau antihistaminicele, datorita anumitor ingrediente pe care le contin, nu si-au dovedit eficacitatea in ameliorarea disconfortului, nefiind recomandate la copiii cu amigdalita acuta.

Amigdalitele de etiologie bacteriana

In cazul amigdalitelor streptococice tratamentul antibiotic este cel recomandat. Cu toate ca si amigdalitele bacteriene se vindeca de obicei spontan, tratamentul antibiotic previne aparitia complicatiilor poststreptococice care pot aparea dupa o infectie streptococica netratata. In cazul instituirii tratamentului antibiotic, acesta trebuie urmat dupa indicatiile directe ale medicului specialist. Perioada administrarii antibioticelor este exact cea prescrisa de medic, chiar daca simptomele dispar de la inceputul tratamentului. Daca perioada de administrare a antibioticelor nu este respectata, bacteriile vor dezvolta rezistenta la medicamentul respectiv si acesta isi va pierde actiunea terapeutica la urmatoarea administrare.

Tratament ambulator (la domiciliu)

Scopul tratamentului ambulator pentru amigdalitele de etiologie virala este controlul simptomelor in timp ce sistemul imunitar lupta pentru neutralizarea infectiei. Cuprinde masuri de ameliorare a disconfortului dat de inflamatia gatului si de simptomele gripale: secretiile nazale, congestia nazala, tusea si stranutul.
Gargara cu apa sarata (1,2 ml. sare la 118,3 ml. apa calduta) de cateva ori pe zi, consumul de lichide calde si administrarea de medicamente antialgice eliberate fara reteta medicala (acetaminofenul) amelioreaza disconfortul datorat inflamatiei.
Medicamentele antialgice sunt recomandate numai copiilor peste sase luni. Nu este recomandata folosirea aspirinei inainte de varsta de 20 de ani datorita legaturii acesteia cu inducerea sindromului Reye. Tabletele antialgice orale sunt recomandate adultilor in scopul ameliorarii simptomelor dar se contraindica folosirea lor la copii datorita riscului de inec. De asemenea aceste comprimate pot contine anumiti ingredienti daunatori.
Pacientilor infectati li se recomanda odihna si consumul abundent de lichide de rehidratare, supe si sucuri naturale.
De asemenea este utila folosirea unui vaporizator sau umidificator instalat in camera copiilor pentru a asigura confortul.
Dezinfectantele orale, decongestivele nazale si antihistaminicele nu si-au dovedit eficienta sau pot fi chiar daunatoare datorita efectelor secundare. Acest tratament poate fi instituit numai la indicatia medicului specialist.
Inflamatia gatului acompaniata de febra peste 38,3 °C, brusc instalata (febra usoara sau subfebrilitatile pot indica o infectie virala) si cresterea in volum a nodulilor limfatici indica de obicei o infectie bacteriana. Angina streptococica, diagnosticata prin consult medical de specialitate, impune urmarea unui tratament antibiotic. De asemenea se recomanda odihna si respectarea exacta a tratamentului prescris.
Repausul la domiciliu este necesar in primele doua zile de tratament antibiotic deoarece contagiozitatea persista in aceasta perioada.
Optiuni de medicamente

Amigdalitele de cauza virala au o evolutie spontana, rezolvandu-se de la sine fara a fi necesar instituirea tratamentului antibiotic. Gargara cu apa sarata (1,2 ml. sare la 118,3 ml. apa calduta) de cateva ori pe zi, consumul de lichide calde si administrarea de medicamente antialgice eliberate fara reteta medicala (acetaminofenul) amelioreaza disconfortul datorat inflamatiei. Nu este recomandata folosirea aspirinei inainte de varsta de 20 de ani datorita legaturii acesteia cu inducerea sindromului Reye.
Dintre antibiotice, penicilina este cel mai frecvent utilizata in tratamentul anginei streptococice. De cele mai multe ori insa si amigdalitele bacteriene se vindeca spontan, tratamentul antibiotic avand ca scop prevenirea complicatiilor (reumatismul poststreptococic) induse de amigdalitele strptococice netratate.

De retinut!

Dezinfectantele orale, decongestivele nazale si antihistaminicele nu si-au dovedit eficienta sau pot fi chiar daunatoare datorita efectelor secundare. Aceste remedii terapeutice nu sunt recomandate copiilor cu amigdalita acuta. In cazul instituirii tratamentului antibiotic, acesta trebuie urmat dupa indicatiile directe ale medicului specialist. Perioada administrarii antibioticelor este exact cea prescrisa de medic si chiar daca simptomele dispar de la inceputul tratamentului, medicatia trebuie continuata pana la neutralizarea completa a infectiei. Daca perioada de administrare a antibioticelor nu este respectata, bacteriile vor dezvolta rezistenta la medicamentul respectiv si acesta isi va pierde actiunea terapeutica la urmatoarea administrare.

Tratament chirurgical

Amigdalectomia (indepartarea chirurgicala a amigdalelor) este considerata o alegere terapeutica in cazul in care apar complicatii serioase, infectii recurente sau infectii cronice care nu raspund tratamentului conservator si afecteaza activitatea zilnica. Acest procedeu este considerat de electie numai dupa ce medicul specialist considera ca istoricul bolii si starea generala permit acest lucru.
Cercetatorii, intr-un studiu recent, au considerat ca amigdalectomia pare sa nu fie superioara perioadei de expectatativa vigilenta in cazul copiilor cu simptome minime sau cu mai putin de trei episoade de amigdalita pe an. Totusi pentru unii copii amigdalectomia este un procedeu care poate imbunatatii calitatea vietii.
Cel mai probabil vor beneficia de amigdalectomie acei copii care prezinta:
– cinci sau mai multe episoade de amigdalita pe an sau au infectie recurenta de cel putin doua ori pe an, cel putin doi ani consecutiv
– infectia prelungeste repausul la domiciliu, interfereaza cu somnul sau cu activitatea zilnica
– amigdalita cu durata de peste trei luni, care nu raspunde la tratamentul medicamentos
– obstructia cailor aeriene
– dificultati la inghitire
– dificultati in vorbire datorita obstructiei nazale
– sangerari abundente ale amigdalelor.
In angina streptococica, amigdalectomia este recomandata in cazurile de amigdalita recurenta care nu raspunde la tratamentul antibiotic sau in situatia in care este amenintata siguranta pacientului.
Noi tehnici de amigdalectomie sunt momentan in studiu. Ablatia prin ultrasunete, ablatia la rece, amigdalectomia prin laser sau diatermoablatia sunt considerate tehnici terapeutice de viitor.
De retinut!

Cu toate ca indepartarea chirurgicala a amigdalelor (amigdalectomia) ramane un procedeu frecvent utilizat, in special la copii, momentan nu este la fel de utilizat ca si in trecut.
Amigdalele sunt componente ale sistemului imun si numeroase studii au aratat ca reducerea in viitor a infectiilor prin amigdalectomie nu este atat de semnificativa cat sa acopere riscurile interventiei chirurgicale.
Infectiile tractului respirator superior si amigdalitele sunt mai frecvente la copii si scad pe masura inaintarii in varsta.
Copiii supusi interventiei chirurgicale de inlaturare a amigdalelor necesita ingrijiri speciale si atenta monitorizare cel putin o saptamana postoperator. Parintii trebuie sa ia in considerare necesitatile speciale ale copiilor de dupa interventie, inainte de a lua aceasta decizie impreuna cu medicul specialist.

Alte tratamente

La ora actuala nu exista alte modalitati terapeutice in cazul amigdalitelor.

COMPLICATII

Amigdalitele de cauza streptococica necorespunzator tratate cu antibioterapie, pot evolua spre complicatii ca si infectia urechii si sinusurilor sau zone de infectie localizate in jurul amigdalelor (abces periamigdalian). Dintre complicatiile mai severe cea mai importanta este reumatismul articular acut.
Amigdalitele cronice si recurente pot obstrua calea aeriana superioara cauzand aparitia sforaitului, congestia nazala si respiratie orala. Uneori amigdalita cronica produce complicatii mult mai severe cum ar fi apneea obstructiva de somn (intreruperea respiratiei pe o durata de timp ce apare in timpul somnului) sau complicatii cardiace si pulmonare.

PROFILAXIE

Datorita existentei unei varietati largi de bacterii si virusi implicati in etiologia amigdalitelor, metoda cea mai eficienta de prevenire a imbolnavirii este urmarea normelor de baza de igiena si sanatate.
Este important sa se evite contactul apropiat cu pesoanale infectate. Este recomandata respectarea normelor de igiena, in special in preajma persoanalor infectate, spalatul mainilor si pastrarea obiectelor de igiena (periuta de dinti) numai pentru uz personal. De asemenea este necesara spalarea si dezinfectarea suprafetelor si a obiectelor cu care se vine in contact. Copiii trebuie educati sa foloseasca corect servetelul in cazul in care stranuta sau tusesc sau pentru stergerea nasului. In locurile publice este recomandata folosirea servetelelor dezinfectante pentru curatirea obiectelor care vin in contact cu pielea. Este interzis fumatul in preajma copiilor.

J Lo si Mark Anthony au ales nume pentru gemenii lor

Martie 24, 2008

getimg.jpg

Jennifer Lopez si sotul ei, Marc Anthony au ales numele pentru gemenii veniti pe lume in urma cu o saptamana. Acestia se vor numi Max si Emme, scrie BBC News. Managerul lui Jennifer Lopez, Simon Fields, a confirmat numele alese de cei doi parinti pentru copiii lor. Fields a mai spus ca Lopez a fost incantata de venirea pe lume a bebelusilor.

J. Lo a dat nastere gemenilor intr-un spital din Long Island (New York) si a devenit astfel pentru prima data mamica. Tatal bebelusilor, Mark Anthony, mai are trei copii dintr-o casatorie anterioara.

Revistele People si Ok impart exclusivitatea primelor poze cu gemenii lui Jennifer Lopez! Pretul este de sase milioane de dolari, conform FemaleFirst. J. Lo si Mark Anthony si-au asigurat cea mai mare suma platita vreodata pentru pozele unui copil de vedeta.

Ejaculare Precoce, Tratamente ejaculare precoce, tratament ejaculare prematura

Martie 24, 2008

Ejacularea precoce este adesea responsabila de sentimentul de rusine fata de partenera, de o demotivare progresiva vis-a-vis de raporturi sexuale si de devalorizare a propriei imagini. In lipsa tratamentului, evolutia maladiei poate duce la impotenta psihologica datorata esecurilor repetate. Pentru femeie, ejacularea precoce sau ejacularea prematura a partenerului, poate insemna demotivare pentru raporturi sexuale, absenta orgasmului, care poate evolua in frigiditate secundara.Viata de cuplu se va indrepta spre ruptura comunicarii afective, senzuale si erotice, si va conduce la separare.

Ejacularea se desfasoara in doua faze:

  • Prima faza este cea pre-expulziva, aceasta corespunde punerii in tensiune a spermei in caile genitale posterioare. Aceasta faza este perceptibila pentru barbat, controlabila si reversibila.
  • A doua faza este cea expulziva, ea corespunde expulzarii spermei. Aceasta faza este incontrolabila si ireversibila, pentru ca reprezinta un reflex. Nu putem controla un reflex care s-a declansat!

Pornind de la aceste premise fiziologice, se va desfasura tratamentul ejacularii precoce. Exista nenumarate metode pentru tratament ejaculare precoce, amintim pe cea cu efect rapid, adica la o ora maxim doua de la aplicarea produsului : Cateva din cremele si lichidele cu efect rapid si afrodisiac care stimuleaza in acelasi timp si intarzie ejacularea oferind partenerei orgasme de calitate multiple.

Termenul esential al definitiei este involuntar. Barbatul care sufera de ejaculare precoce nu poate decide voluntar asupra momentului ejacularii. Principalele cauze ale ejacularii precoce sunt de origine psiho-comportamentale:

  • O tensiune emotionala puternica si incontrolabila in timpul raportului sexual.
  • Stresul, frica esecului, angoasa performantei, anxietatea, oboseala.
  • Un conflict relational cu partenera.

Ejacularea precoce sau ejacularea prematura ar putea fi expresia agresivitatii partenerului masculin vis-a-vis de partenera. Ejacularea precoce, care survine episodic la inceput, risca sa se repete din ce in mai des si sa insoteasca fiecare raport. De fapt, ejacularea precoce care se reproduce in mai multe reprize consecutive, amplifica frica esecului si stresul, care, la randul lor, vor deveni responsabile pentru ejacularea precoce sau prematura repetitiva si durabila. Sunt foarte rare cauzele organice ale ejacularii precoce: in timpul infectiilor urinare e frecventa ejacularea prematura temporara. Nu se poate vorbi de un standard din punct de vedere medical al timpului unui raport sexual si nici de o durata stabilita a erectiei pana la momentul ejacularii in timpul actului sexual.

Semnul primar al ejacularii precoce consta in consumarea acestui eveniment in majoritatea contactelor sexuale ale cuplului respectiv mai devreme decat este dorit pentru a se obtine satisfactie reciproca. Aceasta problema, a ejacularii precoce, se va petrece in toate situatiile sexuale, incluzand masturbarea sau raportul sexual cu o alta persoana.

Din punct de vedere medical, aceasta tulburare este clasificata in doua categorii, primara si secundara: – ejacularea precoce primara. Se vorbeste de ejaculare precoce primara in situatia in care aceasta problema este cunoscuta de cel in cauza ca fiind prezenta si nemodificata pe toata perioada activitatii sale sexuale – ejacularea precoce secundara. Putem discuta de o ejaculare sexuala secundara in cazul in care aceasta tulburare apare dupa o perioada in care lucrurile din acest punct de vedere au decurs normal fara a fi prezenta vreo nemultumire legata de durata actului sexual. Barbatii suferinzi de fimoza adica imposibilitatea de a descoperi glandul se confrunta adesea cu ejacularea precoce.

Adevarul: Gaura din stratul de ozon se reface, dar incet

Martie 4, 2008

_thumb_155_adevarulozon.jpg

Masuratori de ultima ora arata ca gaura de ozon de deasupra Antarcticii s-a redus de la 29,5 milioane de kilometri patrati la numai 23 milioane de kilometri patrati, dovedind ca masurile impuse sunt eficiente.

Specialistii de la Organizatia Mondiala de Meteorologie vin cu o veste buna despre gaura de ozon de deasupra Antarcticii. In august 2007, gaura din stratul de ozon era sensibil mai mica decat era in aceeasi perioada a anului 2006. Singurul semn de intrebare ar fi legat de temperaturile foarte mari din aceasta vara, care ar fi putut dilata atmosfera, astfel incat gaura doar sa para mai mica. Cercetatorii stau in aceste zile cu ochii pe cerul Antarcticii si analizeaza fenomenul, in septembrie fiind perioada cand, de regula, gaura atinge cele mai mari dimensiuni in fiecare an.

Geir Braathen, expert in meteorologie de la Organizatia Mondiala de Meteorologie (OMM), a declarat saptamana trecuta ca gaura de ozon formata in stratosfera (adica la altitudini cuprinse intre 15 si 25 de kilometri fata de sol) are in prezent 23 milioane de kilometri patrati. Pierderile maxime de ozon se inregistreaza, in general, in perioada 20-25 septembrie. In 2006, gaura de ozon atinsese un nivel record, de 29,5 milioane de kilometri patrati. Atunci, specialistii in stratosfera se alarmasera pentru ca spartura ramasese la aceasta dimensiune maxima timp de peste patru luni.

Potrivit statisticilor OMM, gaura de ozon, favorizata in general de frigul din stratosfera din timpul iernii australe, apare, in general, la inceputul lunii august si incepe sa se micsoreze intre jumatatea lunii noiembrie si jumatatea lunii decembrie. „Anul acesta, temperatura in stratosfera a fost mai ridicata decat in 2006. Este, deci, posibil ca din acest motiv gaura sa fie mai mica”, a declarat profesorul Braathen.

Plantele, influentate de ozon

La sfarsitul lunii iulie, cercetatorii de la Universitatea britanica Exeter au aratat ca ozonul ar putea avea un rol mult mai important in schimbarile climatice decat cel prezis de oamenii de stiinta pana acum. Cercetatorii spun ca, aflat in imediata apropiere a pamantului, ozonul afecteaza plantele, reducandu-le capacitatea lor de a absorbi dioxidul de carbon din atmosfera.

Studiul facut la Exeter e considerat foarte important in comu­ni­tatea stiintifica, deoarece demonstreaza ca ozonul are un efect indirect, destul de mare, asupra partii joase a atmosferei. Cercetarile asupra stratului de ozon s-au concentrat si asupra efectelor daunatoare pe care acesta l-ar putea avea asupra plamanilor omului.
„Calculele asupra eficientei ecosistemelor de a prelua carbonul arata ca stratul de ozon e mai putin eficient decat credeam noi”, a recunoscut Stephen Sitch, unul dintre autorii studiului. Cercetatorii au realizat un model electronic care sa estimeze impactul schimbarilor din stratul de ozon dupa excesul de dioxid de carbon din atmosfera, pe o perioada de doua sute de ani, intre 1900 si 2100. Astfel, scenariile facute de cercetatori pe calculator arata ca ozonul poate reduce productivitatea plantelor cu 23%.

Tratatul de la Montreal

Stratul de ozon s-a diminuat nu numai la polii Pamantului, ci si in zone intens populate: nordul Europei, Rusia australa, sudul Frantei, nordul Peninsulei Iberice si Argentina. Specialistii sustin ca, in aceste zone, echilibrul stratului de ozon este tot mai periclitat de emisiile de substante de natura antropica, cum sunt hidrocarburile fluoroclorurate si bromurate si, in general, substantele care au numeroase utilizari in industrie sau agricultura.

Dupa ce, in anii ’80, a fost descoperita gaura din stratul de ozon de deasupra Antarcticii, mai multe tari au semnat Conventia de la Viena. Apoi, pe 16 septembrie 1987, a fost adoptat Tratatul de la Montreal. In prezent, tratatul e ratificat de 190 de state.

Prin document au fost impuse restrictii de utilizare a substantelor cloroflurocarbonice. Cu toate aceste restrictii, spun specialistii de la Organizatia Mondiala de Meteorologie, cantitatea de substante poluante stocate in atmosfera este extrem de mare, astfel incat gauri precum cele de deasupra Antarcticii vor continua sa apara in urmatorii 20 de ani.

Clorul in exces diminueaza stratul de ozon

Formula moleculara a ozonului este O3. Greutatea moleculara a substantei e de 48, adica ozonul e de 1,5 ori mai greu decat oxigenul. Studiile facute de specialisti au confirmat ca ozonul e prezent in atmosfera in cantitati foarte mici. Cercetarile de laborator au aratat ca, luat in concentratii foarte mici, ozonul este un gaz aproape incolor si inodor.

In concentratii mai mari, apare mirosul puternic de iarba verde, iar cand aceasta depaseste 15% are chiar si culoarea verde deschis. Ozonul din straturile superioare ale atmosferei permite filtrarea razelor ultraviolete ale Soarelui, periculoase pentru vegetatie, care pot provoca maladii grave (precum cancerul de piele) inclusiv la om. Atunci cand in atmosfera sunt raspandite prea multe substante chimice, in special cele pe baza de clor si clorofluorocarbonati, stratul de ozon e diminuat. In cursul ultimului deceniu, stratul de ozon a scazut, in medie, cu 0,3% pe an.

Proprietatile ozonului

Una dintre cele mai importante proprietati ale ozonului e cea de purificare a aerului. Pe langa aceasta, ozonul mai are si proprietati antibacteriene, elimina mirosurile neplacute, descompune gazele otravitoare, stopeaza procesul de dezvoltare a bacteriilor. In privinta efectelor antibacteriene, el poate scadea numarul de bacterii (colibacili, bacilii dizenteriei, bacilii tuberculozei) si virusi care se gasesc in aer sau in diverse dispersii.
In plus, datorita faptului ca are diverse proprietati de oxidare si descompunere, poate sa neutralizeze si sa descompuna prin oxidare diverse noxe cum ar fi: monoxidul de carbon, dioxidul de sulf, hidroxid de sulf, amoniacul, metanul, astfel incat sa elimine toxicitatea si mirosul neplacut al lor .

In mediile cele mai dificile, cum ar fi pietele de peste, fabricile de hartie, de cauciuc, de bauturi, dar si in magazinele ce vand produse insecticide, crescatoriile de pasari si de caini, in care exista puternice mirosuri neplacute, ozonul le ioelimina cu usurinta. Folosirea ozonului in incaperi, bucatarii, subsoluri si toalete creste foarte mult calitatea aerului si poate elimina total monoxidul de carbon, dioxidul de sulf, hidrocarburile din componenta gazelor de ardere ale tevilor de esapament ale automobilelor sau eliberate in atmosfera de catre fabrici.

Masuratorile de la Bucuresti, transmise in Canada si Grecia

Specialistii romani au inceput observatiile pentru stratul de ozon total la 1 ianuarie 1980. In prezent, aceste observatii se executa cu regularitate maxima. Specialistii de la Institutul National de Meteorologie si Hidrologie spun ca masuratorile pentru ozon se efectueaza zilnic, pe game largi de grosimi optice ale atmosferei, utilizandu-se trei lungimi de unda.

Calculul cantitatii totale de ozon se face imediat, iar valorile sunt transmise in timp real in Canada si Grecia, in vederea intocmirii hartilor emisferice de ozon. In 1992, au fost introdusi noi coeficienti de absorbtie in ecuatiile de calcul ale ozonului. Tot atunci a fost folosit pentru prima data un format nou pentru raportarea lunara a rezultatelor, fapt care a impus reevaluarea intregii baze de date despre ozon pe plan mondial. Aceste cerinte au fost aplicate si datelor din Romania, astfel incat, in prezent, statia de la Bucuresti este considerata ca fiind una dintre statiile cu cele mai corecte masuratori.

In principal, specialistii de la Bucuresti si-au concentrat cercetarea asupra climatologiei ozonului corelata cu conditiile meteorologice la scara locala si regionala. Ei fac analiza ozonului in functie de variatiile circulatiei si a variabilitatii sale naturale, de influenta temperaturilor stratosferice, dar si de stabilirea tendintei de variatie a ozonului la scara emisferica. De asemenea, in ultimii ani, a fost imbunatatit modelul matematic folosit (botezat simbolic „Aladin”), prin testarea si implementarea unei noi ecuatii de prognosticare si estimare, prin utilizarea unor parametri meteorologici noi, cum ar fi temperatura.

Romania este un participant permanent al programului international de monitorizare a ozonului atmosferic. Pana acum, Autoritatea Nationala de Meterologie a participat la toate campaniile intensive de masuratori, in decada 1991-2001, toate destinate evaluarii evolutiei stratului de ozon la latitudinile medii si polare ale Europei.

Ozonul ar putea fi de doua ori mai important pentru schimbarile climatice, decat am prevazut noi
Peter Cox, profesor universitar de la Universitatea Exeter

In 1785, cercetatorul olandez Martinus Van Marum a observat prezenta in aerul proaspat de dupa ploaie a ozonului. El a remarcat mirosul de iarba verde din atmosfera, fapt care l-a determinat sa cerceteze daca exista o substanta noua. In 1840, germanul Christian Friedrich Schonbein a continuat studiile predecesorului sau si a denumit acest gaz folosind cuvantul grecesc „ozon”.

In limba greaca, ozon inseamna „aer proaspat”. Schonbein a prezentat descoperirea sa Universitatii din Munchen. Ozonul a mai fost folosit si pentru inventarea primului generator de ozon de catre inventatorul Nicolae Tesla. Aflat in Statele Unite ale Americii, la 22 septembrie 1896, Tesla a patentat primul generator de ozon…. si masurat de Dobson

Primul instrument pentru monitorizarea stratului de ozon a fost inventat de Gordon M.B. Dobson, in 1920. Instrumentul, acum cunoscut drept spectometrul Dobson, masoara intensitatea a doua raze ultraviolete: una puternic absorbita de ozon, iar alta foarte putin absorbita. Diferenta intensitatii de lumina a celor doua raze e folosita pentru a determina ozonul total dintr-un anumit loc. Comunitatea internationala a hotarat ca in memoria cercetatorului Dobson sa numeasca unitatea de masurare a ozonului dupa numele acestuia: unitatea Dobson.